7 lucruri cu care îi supărăm pe copiii noştri!

Un psiholog a spus: “Luaţi-l pe copilul dvs. de mână ori de câte ori aveţi ocazia! Căci va trece puţin timp şi el nu vă va mai întinde deloc mâna sa!”.

Tot ce facem noi în viaţa copiilor noştri se întoarce însutit. Dacă un copil creşte în atmosferă de încredere, va învăţa şi el să aibă încredere în alţii, dacă micuţul este iubit şi sprijinit, va deveni şi el atent şi grijuliu.

Dar există nişte greşeli cumplite pe care le fac părinţii, fie sub influenţa furiei, fie a indiferenţei, fără să se gândească ce urmări poate avea asta în fragedul suflet de copil…

Noi îi supărăm mult pe copii atunci când:

Nu-i înţelegem!

Pe la 13 ani m-am îndrăgostit de un coleg de clasă. El era eminent, orgolios şi plin de sine. Dar mie îmi părea pur şi simplu ideal. Sigur că “idealul” nu-mi acorda nici o atenţie şi eu plângeam. Iar mama, încercând să mă liniştească, spunea nişte prostii: “Ce-i cu tine? Asta e atât de neserios. Peste un an totul va trece!”. Iar eu nu vroiam deloc să-mi treacă acea stare de îndrăgostire.

Nu-i susţinem!

Micuţul Caruso a venit o dată plângând de la şcoală: “Mamă! Profesorul de muzică a spus că vocea mea e ca vântul ce suflă printr-o ţeavă!”. “Ce vorbeşti, fiule?! Nu-l asculta, tu cânţi ca cea mai minunată priveghetoare din lume. Ştiu sigur asta!”. E uluitor să te gândeşti că lumea ar fi putut să nu audă niciodată glasul marelui tenor dacă mama sa nu era atât de înţeleaptă. Spuneţi-le copiilor mereu: “Vei reuşi! O vei face şi pe asta!” – astfel de cuvinte îi umplu de puteri.

Îi comparăm cu alţi copii

“Uite la Anişoara cât de curată şi îngrijită este. Iar tu eşti ca un purceluş!”. Vă sună cunoscut? Una nu pot înţelege: ce vor să obţine mamele spunând aşa cuvinte? În afară de ură faţă de Anişoara e dificil să-ţi imaginezi alte emoţii…

Îi luăm în râs

Am intrat cu surioara mea mai mică într-un magazin. Sora avea vreo 3 anişori, iar faţa ei era murdară de verde de briliant, căci se îmbolnăvise. Cele două vânzătoare nu prea aveau ce face, s-au uitat la surioara mea şi au spus: “Vai, ce frumuseţe a venit la noi!”. Unicul gând pe care îl aveam atunci era: oare unde aş putea găsi un automat ca să le împuşc aici, pe loc?..

Îi supărăm prin cuvinte şi fapte

În clasa a 8-a eu mă consideram deja o domnişoară matură şi de sine stătătoare. Într-o seară m-a ajutat tata cu nişte probleme la geometrie, pe care nu le puteam prinde nicidecum. Obosind de atâtea explicaţii, tata mi-a dat brusc o palmă la fund… Nu a fost dureros, dar m-am simţit umilită! Mult timp după aceea n-am vorbit cu tata, iar el nici măcar nu înţelegea care-i cauza…

Strigăm şi ne enervăm

Îmi amintesc de un episod la maternitate, când la una din mame a venit primul său copil, care era gălăgios şi plângăcios. Iar la un moment dat maică-sa l-a apucat de umeri şi l-a scuturat, spunând: “Ce naibii mai vrei?”. Niciodată nu voi uita acei ochi albaştri, mari, plini de groază ai copilului care nu înţelegea ce se întâmplă… Se pare că şi mamei sale apoi i s-a făcut ruşine pentru ce a făcut.

Îi ignorăm

Credeţi-mă, asta e cel mai grav! Un savant japonez a demonstrat întregii lumi un experiment cu plantele. Trei seminţe identice au fost semănate în trei borcane. În fiecare dimineaţă, trecând pe lângă prima sămânţă, savantul se saluta şi spunea cuvinte frumoase. La cea de-a doua plantă el striga şi spunea cuvinte jignitoare.

A treia sămânţă era complet ignorată, el pur şi simplu trecea pe alături. După o lună din prima sămânţă a răsărit un spic mare şi frumos. Al doilea spic a răsărit, dar s-a uscat în curând. Cel de-al treilea – a putrezit! Aşa e şi în cazul copiilor: părinţi culeg doar ceea ce au semănat!

Acum lăsaţi calculatorul şi amintiţi-vă de copiii dvs. Ei vă iubesc necondiţionat, oricând şi oriunde. Nu uitaţi să îi preţuiţi şi să puneţi tot sufletul în educaţia lor, căci doar copiii sunt ceea ce rămâne în urma noastră pe acest pământ!

error: Content is protected !!